O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în pragul casei. Pentru ultima oară purta cele mai frumoase haine ale ei, hainele de sărbătoare. Le purtase de atâtea ori în zilele de duminică sau sărbători creştine când ieşea împreună cu soţul ei.
Curtea casei parcă era schimbată, totul părea dintr-o dată mult mai frumos. La doi paşi în faţă, soţul ei o privea, tocmai s-a întors de la biserică. Îmbrăcat într-un costum negru cu o cravată neagră şi pălăria în mâna stânga îşi dădea peste cap părul lung. Era cald afară şi transpirase, boala asta îl obosea la orice efort.
I-a întins o mana şi ea a pornit spre el.
Au plecat agale ţinându-se de mâna către bucătăria de vară. Au privit îndelung soba cu plita la care au gătit în atâtea veri mâncare pentru nepoţi. În stânga lângă sobă un nepot împingea de zor coceni în sobă, mămăliga era pe punctul de fierbere iar melesteul îl aştepta pe bunicul.
Suportul pentru galeţile cu apă era acum gol, bunica nu mai poate să-şi aducă singură apă. O ajută vecinii când au timp. Atunci galeţile erau pline şi nepoţii le umpleau în fiecare zi după ce foloseau apa pentru a se fugări prin curte. Cuptorul la care au copt atâţia cozonaci în fiecare ajun de Crăciun era acum plin de păianjeni, bunicul nu mai este să-l lipească şi crăpăturile au reuşit să-l doboare.
O lacrimă se scurge uşor pe obrazul brăzdat de timp al bunicii, suspină uşor, dar tresare la strângerea de mână a bunicului.
- Bobiţă ce mai face? intreabă uşor bunicul.
Caţelul Bobiţă sare bucuros în jurul lor, e atât de fericit când bunicul îl mangâie uşor şi îi aduce ultima bucăţică de carne pe care a păstrat-o fără să ştie bunica.
- Stai cuminte Bobiţă, îl apostrofează uşor.
Ajung lângă magazia construită deasupra beciului. Întoarce uşor cuiul ruginit şi deschide uşa. În partea stângă e trusa de scule a bunicului, câteva cuie, un cleşte şi un ciocan. Se apleacă şi ridică ciocanul şi două cuie.
- S-a rupt o scândură în gardul dinspre grădină şi trebuie să-l repar.
Bunica îi ia ciocanul din mână şi aruncă cuiele înapoi în trusă.
- Lasă-le acuma, abia te mai poţi mişca.
- Dar grădina? E vremea de prăşit. A dat buruiana în păpuşoi.
În faţa porţii de la grădină bunica stă şi priveşte rândurile de cartofi şi păpuşoi. Munceau amândoi cu sapa în mână printre rândurile de cartofi abia însămânţate. Când soarele era sus pe cer bunica dadea fuga în bucătărie să-i pregătească de mâncare.
- Hai la masă, îi strigă bunica.
El se opreşte din muncă, îşi pune sapa pe umăr şi porneşte către masa de vară unde îl aşteaptă o mamaliguţă caldă cu o friptură de pui cu ceapă. Se opreşte lângă magazie unde îşi curăţă sapa de noroi. Se spală pe mâini şi îşi agaţă pălăria într-un ciot din mărul ce acopera cu crengile lui masa de vară.
Bunica se uită lung la taburetul preferat al bunicului. A rămas sprijinit de copac în aşteptarea stăpânului. Vopseaua s-a scorojit pe el şi e plin de noroi de la ultima ploaie.
- Miau, miau se aude încet dinspre tufele de zmeură.
Bunicul îi aruncă pieliţa de la pulpa de pui pe care i-a pregătit-o bunica. Pisica o prinde repede şi fuge către magazia cu rumeguş.
În faţa magaziei cu rumeguş bunica încearcă să deschidă uşa. E seară şi trebuie sa-şi facă foc în casă. Însă zăpada căzută în timpul zilei face uşa şi mai greu de deschis. Cu fularul la gură şi respirând din greu din cauza astm-ului reuşeşte să-şi facă loc. În magazie bunicul umple cu rumeguş un sac din nailon. Lasă jos lopata grea din lemn şi apucă sacul. E greu ca o piatră de moară, hernia îl chinuie de mulţi ani, renunţă şi îl trage uşor prin zăpada pufoasă.
- Mergi in casă că-i ger mare afară. Lasă că mă descur şi singur.
Bunica însă îl iubeşte enorm şi nu poate să-l lase singur. Apucă amândoi de sac şi îl duc în casă. Nepoţii abia aşteaptă să-l vadă pe bunicu cum pregateşte tubul şi aprinde focul. E aşa de cald la bunici.
- A mai rămas să închizi la porci, se aude vorba bunicii.
Împleteşte o pereche de şosete în patul de lângă sobă. Stă rezemată de perete cu andrelele în mâna. Viaţa grea a obligat-o să împletească atâtea încât acum pare o maşina de cusut.
Bunicul se încalţă cu papucii uzaţi de atâta purtat şi iese afară. În drum spre coteţul de porci se opreşte în uşa grajdului. În tinereţe grajdul era plin, vaci, cai, oi. A venit apoi colectivizarea şi le-a luat totul, caruţa, plugul de lemn, totul. Au luat şi ultima bucăţică de mamaligă de pe masă. Acum folosesc grajdul drept coteţ de găini.
- Ia uite, avem o cloşcă, strigă bunicul fericit. Ce bucuroşi vor fi nepoţii.
Ştie cât de mult le place nepoţeilor să se joace cu puişorii. Toată ziua stau langă cutia cu puişori. Au devenit atât de prietenoşi şi invăţaţi cu ei încât nu mai au nevoie de cloşca. Asta nu-i bine, dar bunica nu se supără, îşi iubeşte prea mult nepoţeii.
Coşarca în care ţinea cloşti a putrezit lângă peretele grajdului, cele câteva găini rămase sunt prea bătrâne să mai scoată pui.
Bunica închide încet uşa de la grajd. S-a făcut noapte. Bunicul o ia încet de mâna.
- Să mergem la culcare. E târziu.
În pragul casei bunica mai aruncă o ultimă privire spre curtea casei. Are ochii scăldaţi în lacrimi, însă inima îi este împăcată. În sfârşit vor fi din nou împreună.
Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Şi nu s-au despărţit.
Un tablou minunat...:)..multam!!
RăspundețiȘtergere